FORMAREA IMAGINILOR
Cînd lumina ajunge la ochi, prima suprafaţă întîlnită este corneea. Este înzestrată cu o sensibilitate foarte mare şi totodată este prima şi cea mai puternică lentilă a “aparatului optic” numit ochi. Aproximativ 80% din focalizarea care are loc la nivelul ochiului este asigurată de cornee.
După ce traversează camera anterioară (umoarea apoasă) trecînd prin pupilă, razele de lumină întîlnesc cristalinul care asigură focalizarea finală.
Totuşi, pentru ca vederea să fie clară ochiul trebuie să focalizeze lumina într-o zonă bine delimitată pe retină. Această zonă, numită maculă, are la rândul ei o arie, numită fovee, responsabilă de obţinerea acuităţii vizuale maxime, dacă ochiul nu prezintă alte imperfecţiuni. Macula poate fi comparată cu filmul fotografic clasic sau cu senzorul CCD sau CMOS de la camerele foto.
În fovee, imaginea captată este clară şi răsturnată. Interpretarea imaginii este realizată la nivel cerebral, după ce a fost transmisă prin intermediul nervului optic şi al căilor optice, creierul fiind responsabil de comenzile transmise ulterior organismului ca răspuns la totalitatea stimulilor recepţionaţi din mediu.
Este cunoscut faptul că la o cameră foto, pentru a furniza imagini clare la diferite distanţe, trebuie reglată “focalizarea” manual sau automat (cameră cu auto-focus).
În cazul ochiului acest reglaj este comandat cerebral şi este efectuat de către musculatura care acţionează cristalinul. Acesta are forma unei lentile biconvexe şi îşi modifică dimensiunea axial, razele de curbură şi indicele de refracţie, realizând reglarea puterii dioptrice pentru a focaliza lumina pe retină. Acest proces se numeşte acomodaţie şi devine semnificativ la vizualizarea obiectelor aflate la distanţe mai mici de şase metri. Observarea obiectelor mai apropiate necesită un efort de acomodaţie (focalizare) mai mare depus de muşchii ciliari care produc deformarea cristalinului.
În imaginea de mai jos se poate observa procesul de acomodaţie – odată cu apropierea obiectului de ochi cristalinul îşi modifică forma realizînd focalizarea imaginii pe retină.
Trebuie menţionat faptul că odată cu apropierea obiectului de ochi, pe lîngă procesul de acomodaţie, se produce şi rotirea fiecărui glob ocular spre nas astfel încît axa vizuală este în contact cu obiectul vizat pentru a permite formarea imaginii în fovee.
Această rotire a globilor oculari se numeşte convergenţă. Între procesul de acomodaţie şi cel de convergenţă există o legătură strînsă dar care prezintă o anumită elasticitate. Se consideră că simultaneitatea celor două procese asigură o vedere bună la distanţe reduse.
